Figuri de stil (III): metafora, hiperbola, aliterația

Figurile de stil sunt procedee prin care limbajul obișnuit este transformat într-un limbaj expresiv, plin de sugestie. În această lecție studiem trei dintre ele: metafora, hiperbola și aliterația. A recunoaște o figură de stil nu înseamnă doar a-i pune eticheta, ci și a explica ce efect produce în text (ce sugerează, ce simțire transmite).

Metafora este o comparație din care lipsește elementul de legătură (ca, precum, asemenea): se numește un lucru cu numele altui lucru, pe baza unei asemănări. Dacă în comparație spunem „ochii ei sunt ca două stele", în metaforă spunem direct „stelele ochilor ei" sau „ochii ei, două stele". Metafora transferă însușirile unui obiect asupra altuia, fără a le compara explicit. La Eminescu, luna este numită „regina nopții": nu se spune „luna este ca o regină", ci se identifică luna cu regina, sugerând strălucire, măreție, stăpânire asupra cerului. Rolul metaforei este de a sugera, de a crea imagini surprinzătoare și de a concentra sensuri: printr-un singur cuvânt figurat se transmite o întreagă viziune. Deosebirea față de comparație este esențială: comparația păstrează cele două elemente alăturate prin ca, metafora le contopește într-unul singur.

Hiperbola este exagerarea, mărirea sau micșorarea peste măsură a unei însușiri, a unei dimensiuni sau a unei acțiuni, pentru a impresiona. Ea nu trebuie luată la propriu: rolul ei este să scoată în evidență, prin exagerare, un aspect (forța, mărimea, frumusețea, spaima). Când în basme se spune despre un voinic că „mânca cât șapte și dobora munții cu o singură lovitură", avem hiperbole: nimeni nu poate face aceasta, dar exagerarea sugerează o putere ieșită din comun. Hiperbola apare frecvent în descrierile de personaje fabuloase, în portretele eroice, dar și în limbajul afectiv („ți-am spus de un milion de ori"). Efectul ei este de amplificare: cititorul reține trăsătura tocmai pentru că este dusă la extrem.

Aliterația este repetarea aceluiași sunet sau grup de sunete consoane la începutul sau în interiorul unor cuvinte apropiate, pentru a produce un efect muzical sau imitativ. Spre deosebire de metaforă și hiperbolă, care privesc sensul, aliterația privește sonoritatea versului. La Alecsandri, în versul „Prin vulturii ce vâjâie în vânt", repetarea consoanei v imită șuieratul vântului. Aliterația poate sugera, prin sunet, mișcarea, foșnetul, șuieratul, tropotul: sunetele repetate „pictează" prin ureche ceea ce descriu cuvintele. Rolul ei este muzical și, adesea, imitativ (sugerarea unui zgomot din natură). Nu confunda aliterația (repetarea unor sunete) cu repetiția (reluarea unor cuvinte sau grupuri de cuvinte întregi).

Când analizezi un text, procedează în doi pași: mai întâi identifici figura (numind-o corect) și transcrii secvența, apoi explici rolul ei — ce sugerează, ce imagine creează, ce simțire transmite. O figură de stil nu se explică niciodată prin repetarea numelui („este o metaforă pentru că e metaforică"), ci prin efectul concret asupra cititorului.